Importanta padurilor seculare pentru conservarea surselor de „apă vie” („sângele Pământului”) (s)

Prea putini au auzit in zilele noastre de austriacul Viktor Schauberger (1885-1958), un padurar din tata-n fiu care, atent fiind la tot ce misca in padurea in care crescuse, a descoperit o suma de legi fundamentale ale naturii pe care restul oamenilor, necunoscandu-le, si-au pecetluit soarta si au devenit fiinte din ce in ce mai de-naturate si din ce in ce mai degradate fizic si slabe la spirit. In vremuri imemoriale, cand oamenii erau una cu natura si beau doar “apa vie”, ei aveau si anumite puteri de perceptie pe care noi acum le-am pierdut, puteri numite generic “spirituale”. De la acei oameni natural-spirituali ne-au ramas urme de intelepciune pe care noi in ziua de azi nici nu mai stim sa le interpretam, necum sa le aplicam.

Cel mai important lucru descoperit de Viktor Schauberger este acela ca apa este, in forma ei naturala, “sangele Pamantului”. Fara interventia brutala a omului in natura, circuitul apei din atmosfera catre sol si inapoi ar dura mult mai mult, permitand apei din precipitatii sa intre mai adanc in Pamant si sa stea acolo mai mult timp, imbibandu-se cu tot felul de nutrienti, “carboni” cum ii numea Viktor Schauberger, adica, compusi ai carbonului si cu oligoelemente. Cand apa era saturata de acesti compusi, iesea singura la suprafata sub forma izvoarelor naturale, apa de izvor fiind astfel “matura” sau, altfel spus, “adulta”. Acea apa era un fel de apa vie, caci in ea se petreceau tot felul de procese chimice si energetice, conditionate si de temperatura si de felul in care se misca prin paraie si rauri.

Viktor Schauberger considera apa livrata prin conducte orasenilor ca fiind o apa moarta, un “cadavru al apei” cum il numea el, caci fusese