Ce mi s-a intamplat azi. Colectie de povestiri, intamplari educative – chestiute din viata unui roman bucurestean interesat de binele Romaniei. Cum sa faci fapte bune (edu)

Poză făcută de mine cu telefonul mobil în București. Dacă mergi cu capul în jos și neinteresat de ce se întâmplă în jurul tău PIERZI lucruri interesante și utile și RATEZI ocazii de a face bine altor oameni.

Foarte mulți români trec prin viață cu capul plecat (la figurat, dar și la propriu – merg cu capul plecat pe stradă, uitându-se în pământ) gândindu-se în special la problemele pe care le au și ce pot face să le fie LOR mai bine. Altruismul dispare încet încet din România fiind înlocuit de egoism și legea junglei – un sistem în care oamenii calcă pe cadavrele celor din jur pentru a ajunge mai sus și pentru a le fi lor mai bine. Altruismul există însă la rădăcina genetică a poporului român, care trăiește pe același teritoriu de peste 7000 de ani și a dezvoltat în tot acest timp o relație adevărată de conviețuire cu semenii – în armonie, pe relații de colaborare și cooperare bazată pe împărțirea resurselor nu pe datul în cap etc. Acest altruism și această conviețuire armonioasă mai pot fi văzute încă în România (mai ales pe la țară), fiind elemente definitorii pentru identitatea românească (dacă). Aceste elemente trebuie REVITALIZATE și fiecare dintre noi le poate readuce la viață, chiar și în această lume mizeră în care suntem forțați să trăim în prezent. Trebuie doar SĂ NE PESE și de alții, nu doar de noi și să mișcăm un băț pentru a fi mai buni, pentru a ajuta și alte persoane, pentru a susține cumva, cât de puțin, țara asta în care trăim și pe care am primit-o de la strămoșii noștri. Detalii în continuare:

( Mențiune preventiv – pentru că presimt comentarii stupide: între modestie (ascunderea faptelor bune) și mediatizarea lor pentru a oferi exemple/idei și altor oameni, eu personal aleg a doua variantă, bineînțeles, fără să mă dau mare sau să fiu arogant)

Mie îmi place să merg pe stradă gândindu-mă ȘI la alte persoane, nu doar la mine, chiar și la străinii (frați de-ai mei români) pe care îi întâlnesc pe stradă și pe care nu îi cunosc. Și dacă pot, atunci când pot, și atunci când simt asta…să îi ajut cumva, oricât de puțin – cu o vorbă, cu ceva concret, sau cu o idee (”plantarea unei semințe”, cum îmi place mie să îi spun).

Nu suport când merg cu metroul și văd atâția oameni triști care parcă sunt rupți total unii de alții și fiecare încearcă să se descurce pe lumea asta cum poate, pe cont propriu. Mergem pe stradă ca niște zombie, fără să comunicăm cu ceilalți, fără să ne pese de ceialalți. DEȘI am putea să facem câte ceva pentru ca toți oamenii ăștia alături de care trăim în aceeași comunitate locală, SĂ SE APROPIE unii de alții, să fie mai ”săritori”, mai uniți. Prin unitate vor putea rezolva multe, atunci când va fi nevoie…dezbinați însă…niciodată.

Un crez de-al meu este că prin ajutarea unui om, oricât de puțin, fără așteptarea unei recompense pentru ajutorul dat, îl vei îmbuna pe omul pe care l-ai ajutat și va crește probabilitatea ca și el, să facă la un moment dat, un gest asemănător. Tot din acest motiv mulțumesc oamenilor tot timpul, pentru tot felul de nimicuri – ca să li se impregneze în creier ideea de politețe, recunoștință și să mulțumească la rândul lor când sunt ajutați. (din păcate, de multe ori îmi răspund singur ”cu plăcere”… uneori cu voce tare, ca să se simtă! :D )

Redau un pasaj găsit pe FB:

“Unor oameni le e sortit sa planga-n viata mai mult decat altora. Si unor popoare le e sortit sa planga mai mult decat altora. Am fost si eu o data-n Occident…ceva m-a frapat acolo, de la-nceput: ca oamenii nu intra-n vorba unul cu altul nici pe strada, nici in metrou, nici in tren…nicaieri. Aproape-n fiecare zi, la noi în România, in autobuz, mai ales cand stau langa cineva mai batran, aud o biografie completa sau, in orice caz, fragmente esentiale dintr-o biografie. Aflu pana si retete de mancare si prajituri. Nevoia noastra de-a vorbi unii cu altii, privirea noastra care-o cauta pe a celui de langa noi, fata de retinerea, de discretia indiferenta a oamenilor acelora, veneau din doua mii de ani de istorie diferita. Oamenii nostri, batuti de ploi, uscati de arsiti, cu asezarile facute scrum, bieti supravietuitori carora nu le mai ramanea decat sufletul, cautau alt suflet de om in ochii caruia sa se poata uita, sa isi spuna amaraciunile…Suflete de om in cautarea altor suflete…” ILEANA VULPESCU

Consider că dacă mai mulți oameni ar interacționa CUMVA cu oamenii din jurul lor, pe care nu îi cunosc, fără să le fie jenă că nu îi cunosc și că ”se bagă în seamă”, ar pune umărul la reînvierea altruismului în om și la menținerea vie a speranței că mai există și oameni buni pe lumea asta și că o societate mai bună se poate re-construi în România.

De aceea, o să updatez periodic mai jos exemple de chestiuțe care mi se întâmplă mie în București, ŞI CARE SE POT ÎNTÂMPLA ORICUI REFUZĂ SĂ FIE RUPT DE CEI DIN JUR. Unele exemple sunt legate de ce am vorbit mai sus – interacționarea cu semenii și într-ajutorarea, iar altele, cu diferite informații relevante pentru o viață mai bună. SCOPUL: poate inspiră aceste exemple/întâmplări și pe alții…

(aștept exemplele/întâmplările voastre ca și comentariu în josul paginii)

Ce mi s-a mai întâmplat:

aprilie 2013: Tanti de la pâine şi calcule matematice complicate

Am schimbat 2 vorbe cu tanti de la pâine şi la sfârşit, înainte să plec din magazin face… “ia zi…tu te pricepi la matematică?” O văd că avea pe tejghea niste tabele cifre etc…I-am zis “daţi-mi să vedem despre ce e vorba”. Până la urma nu era pb de matematică (erau de făcut niste calcule gen 50 – 10 + 7 (pâini), ci era o chestie de logică + etică. Nu declarase din greşeală în inventarul pe ziua anterioara 10 pâini, ca îi veniseră mai târziu sau nu ştiu ce, şi nu ştia acum ce să scrie pe inventarul de azi, cu cate produse a avut si cate a vandut azi, ca alea 10 pâini au dat-o peste cap. Şi pare o chestie banală dar nu era chiar aşa :D. Până la urmă i-am zis că cel mai bine e să îl întrebe pe “şefu” cum vrea sa ii treaca alea 10 paini pe hartie si unde sa treaba surplusul de bani pe care ii datora etc. Interesant. Când eşti “friendly” cu oamenii, oamenii ţi se deschid.

aprilie 2013: Nenea cu chitara din container

Trec pe lângă un magazin de cartier în care se vând adidaşi şi încălţări. Magazin e impropriu spus, e de fapt un container (gen cele de pe şantierele de contrucţii) de 4 metri pe 2 metri cu geamuri. Înăuntru, pe un scaun, vânzatorul la vreo 50 de ani cântă la chitară. Intru cu tupeu, mă aşez pe scaun şi-l întreb dacă pot să stau să ascult cum cântă. Iniţial a lăsat chitara jos, nu ştia ce se întâmplă, pe urma a luat-o la loc şi ne-am “jucat” amandoi un pic cu ea, unul mai începător decât altul (mai ştiu şi eu câte ceva la chitară). După stat la vorbă şi la zdrăngănit vreo 10 minute l-am salutat (strâns mâna ca de obicei) şi am plecat. Astfel de situaţii sunt un bun prilej în care mai poţi lua pulsul oamenilor – ce fac, cum o mai duc, ce păreri au etc şi poţi rămâne ancorat în realitate societăţii în care trăieşti.

2 martie 2014: Am dat PETurile strânse în balcon unei tanti de treabă care mergea prin cartier după materiale reciclabile

Context: Despre sortarea pentru reciclare a deşeurilor (pe categorii) aş putea să vă vorbesc o zi întreagă din experienţa proprie/practică. Pe scurt, reciclarea e utilă nu doar mediului ci şi economiei. Şi…cât o mai ţine figura în România…un mod de a spori veniturile pentru familiile amărâte (iau materiale reciclabile de pe unde apucă şi le vând la mici colectori pentru diferite sume de bani în funcţie de material). Eu sortez deşeurile pe care le produc pe următoarele categorii: PET / orice alt plastic / hârtie + carton / conserve fier+doze aluminiu / orice alt metal / baterii / becuri / sticlă+borcane sticlă ne-reutilizabile. Pentru că pe sticlă, “orice alt metal” şi “orice alt plastic” nu dă nimeni 2 bani (şi la propriu şi la figurat), pe acestea le duc periodic la containerul GALBEN din cartier. Hârtia şi cartonul, în cantităţi mici, iarăşi nu am cui să le dau, aşa că le bag în containerul ALBASTRU din cartier. Sticla nu mai e la căutare şi e şi grea, aşa că borcanele de sticlă şi sticlele de sticlă ajung în containerul VERDE. Bateriile şi acumulatorii de la orice mic aparaţel electric (ceasuri, foto etc) le strâng într-un PET cu gura largă şi când se umple le duc la supermarket în containerul special, iar pentru bec-uri arse la LIDL am văzut cutii speciale.

Conservele de fier, dozele de aluminiu şi PETurile sunt căutate (încă) de oameni mai amărâţi, care le strâng şi le duc la diferite centre de colectare “de cartier” care le dau nu ştiu câţi bani per kg. Aşa că pun deoparte orice conservă de la mâncare, orice doză de aluminiu de la vreo otravă de suc/bere, orice PET de la apă sau altceva şi încerc să le dau cuiva care are  nevoie de ele. La un moment dat, prin cartierul Militari în care stau de când mă ştiu, o familie de ţigani se organizase şi mulţi membri ai familiei porneau la prima oră a dimineţii, cu ditamai sacurile de plastic, pe cărucioare de butelie, prin cartier. Lăsau între blocuri (lângă tomberoanele blocului pentru gunoi) câte un ditamai sac de acela şi oamenii ştiau să pună acolo PET-urile în loc să le arunce la tomberon. A mers cât a mers treaba asta, acum n-am mai văzut. Când sacul se umplea, treceau, îl puneau în căruciorul de butelie (de vreo 10 ori mai mic decât sacul plin) şi lăsau alt sac gol în loc. Pe vremea când se întâmpla asta, puneam acolo PET-urile. Pe urmă au dispărut, aşa că am abordat la un moment dat ţigan care trecea prin zona mea cu căruţul după PET-uri şi l-am întrebat dacă vrea PET-uri că mi s-a umplut sacul din balcon şi vreau să scap de el. Normal că a vrut, i-am dat si conserve şi doze etc, mi-a mulţumit, i-am cerut nr de tel şi l-am mai chemat de vreo 2 ori când mi se umplea sacul. Între timp am pierdut nr de tel si nu mai am cum să dau de el. De vreo 2 săptămâni zace sacul plin în balcon. Nu m-am îndurat să le duc la containerele speciale din cartier, să mai umplu buzunarele unei mega companii de reciclare care şi îşi face prost treaba dar în statisticile interne se auto proclamă dumnezei ai reciclării, aşa că am vorbit cu femeia de serviciu de pe scara blocului şi am întrebat-o dacă are nevoie/strânge/le vinde/vrea, şi a zis că strânge PETuri şi conserve+doze. A zis să i le las lângă ghenă (aşa mai lasă şi alţi locatari) şi că le ia ea de acolo. Foarte bine!

Astăzi însă, mergând spre casă, am văzut la scara unui bloc vecin, o tanti micuţă pe la vreo 45 de ani care se chinuia să îndese nişte PETuri într-un sac mare. Credeam iniţial că era femeia de serviciu de acolo, dar până la urmă nu era. Am trecut de ea şi când am văzut că pleacă şi merge în aceeaşi direcţia cu mine, m-am hotărât să o întreb dacă vrea un sac de PET-uri (încă îl aveam în balcon):

Eu: Săru-mâna, am strâns în balcon un sac cu sticle de PET-uri, vreţi să veniţi până aici la mine la scară să vi le cobor ca să le luaţi dvs?

Tanti: Sigur că da, cum să nu, mulţumesc.

Pe drum spre scara mea:

Tanti: … greu mai găseşti sticle în ziua de azi. S-au înmulţit oamenii care le adună, şi cei mai mulţi le iau ca să mai facă un ban de băutură. Iar noi ăştia care le strângem ca să luăm…ăăă…. de mâncare…nu mai găsim nimic.

Am băgat-o în scară: “intraţi aici că e mai cald decât afară şi aşteptaţi-mă să cobor, vin imediat”

Am coborât cu un sac plin de PETuri deja turtite.

Tanti: OOO…  Dacă îţi trebuie sacul le deşertăm în ăsta al meu. … Rar am găsit mamă oameni cu bunăvoinţă…

Eu: Intră toate acolo? Mai puteţi pe urmă să-l căraţi?

Tanti: Intră, intră, pot, pot. Mulţumesc frumos.

Eu: Staţi pe aici prin zonă? Aveţi un număr de telefon să vă mai sun data viitoare când mi se umple sacul?

Tanti: Ahh…dacă ai vrea tu (aici i s-a luminat faţa şi mai mult)…îţi dau! Ai pe ce să notezi?

Eu: Ziceţi, că îl salvez la mine în telefon.

Tanti: 07……

Eu în timp ce salvam nr: Cu ce nume vă salvez în telefon?

Tanti: Valentina…  dar mai trece ceva acolo că poate mai ai şi alte persoane cu numele ăsta …

Eu: Am trecut “PETuri Valentina”

Tanti: Bravo!

Eu: Gata, l-am salvat, când mai strâng vă sun! Uitaţi, v-am adus şi 2 portocale (avem în casă) (a rămas un pic blocată)

Mi-a mulţumit în toate felurile, mi-a urat de toate alea, “că ai nevoie, că eşti tânăr etc!”, şi a plecat.

Eu: Puteţi să căraţi sacul (de 3 ori cât ea, dar nu foarte foarte greu…)? Vă descurcaţi?

Tanti: Pot mamă, sunt obişnuită. Sănătate, numai bine!

În tot acest timp, tantia a fost cu un semi-zâmbet pe buze, nu s-a plâns de greutăţile vieţii, deşi era evident că avea destule, şi a fost foarte civilizată (n-am scris mai sus absolut toate detaliile). Din comportamentul omului în astfel de situaţii îţi dai seama de caracterul lui. Iar oamenii cu un caracter bun merită să fie ajutaţi mai mult decât oamenii cu un caracter mai puţin bun. Primei persoane căreia i-am dat vreo 2-3 saci de PETuri (nenea ţigan cu căruciorul de butelie – putea la fel de bine şi să nu fie ţigan, nu contează asta) aproape că trebuia să îi smulg un “mulţumesc” de fiecare dată, iar femeia de serviciu a fost cam indiferentă la propunerea mea de a-i da PETurile (iarăşi, fără mulţumesc sau ceva de genul pentru iniţiativă sau pentru că m-am gândit să o ajut, chiar dacă cu foarte puţin). Aşa că mă bucur că am dat peste această nouă tanti şi că o pot ajuta în acest banal mod, măcar cu puţinul de a-i da nişte PET-uri pe care să le vândă. Şi mă bucur când dau peste oameni care apreciază sincer gesturile mici pe care alţi oameni le fac pentru ei. În plus, iubesc oamenii care pot să facă ceva (au mâini, picioare utilizabile) şi aleg SĂ FACĂ CEVA în loc să cerşească. Aceştia sunt oamenii care trebuie ajutaţi. Şi mă întreb de ce n-ar putea toată lumea să ajute câte un pic, cumva, oricum, astfel de oameni?

Nu aş fi dat peste această tanti, dacă n-aş fi mers pe stradă ATENT şi păsându-mi de ce se întâmplă în jurul meu. Cei care merg pe stradă cu capul plecat, privirea în asfalt, mintea pierdută în problemele vieţii, căşti cu muzică bubuind în urechi şi şapcă trasă pe ochi…pierd contactul cu lumea reală… Dar…probabil că ăsta e şi scopul, pentru că oamenii nu pot face faţă psihic adevărului şi lumii reale în care trăiesc. Aşa că o ignoră… (detalii aici: Cea mai mare problemă)

20 feb 2014: Am primit de la o cititoare link către un videoclip relevant despre aportul pe care îl aduci comunității  – In Rajasthan, India, an extraordinary school teaches rural women and men — many of them illiterate — to become solar engineers, artisans, dentists and doctors in their own villages. It’s called the Barefoot College, and its founder, Bunker Roy, explains how it works:

(teoretic AICI e filmulețul cu subtitrare în română, dar mie nu mi-a mers)

……………………………………………….

19 feb 2014: Astăzi am băut prima oară pudră de roșcove (făcută cu lapte de țară din piață și miere bio cu venin) – super sănătoasă și gustoasă! Și ieftină! Recomand în loc de cacao, ciocolată din comerț, 3 în 1, cafea, nes. După ce am citit acest text mi-am adus aminte de tecile de roșcove din București, o să fiu mai atent de acum încolo și o să le culeg și o să le mușc crude să văd ce gust au :D

………………………………………………….

19 feb 2014: Băbuţa la tarabă

Dimineața la piață am găsit lapte de țară la o băbuță de la una din tarabe (mă dusesem special pentru asta, că știu că în piață încă se mai găsește lapte de țară uneori, de un trilion de ori mai sănătos decât otrava de lapte din supermarket). Mi-a dat cu 6 lei sticla (2 litri) (foarte gustos) și mi-a spus ”asta e taraba mea aici, mă mai găsești sâmbătă”. Deșteaptă băbuța – mi-a zis să știu când mai e, în cazul în care îmi place laptele să știu când să revin :).

17 feb 2014: Băbuţa din lift

Intru în scara blocului în care locuiesc și o băbuță miiiică și slăbuță se chinuie să urce primele trepte cu vreo 3 sacoșe în mână. Mă ofer să o ajut, este de acord, îmi dă două dintre sacoșe. Sunt mai ușoare decât ghiozdanul meu, dar… pentru cât de miiiică și slăbuță era ea…sunt foarte grele.

Eu: Mergeți cu liftul?

Ea: Da

Cât așteptăm la lift,

Ea: Puneți jos sacoșele să nu stați cu ele în mâini. (bătrânica era perfect lucidă, politicoasă și de treabă)

Eu: Stați liniștită că pentru mine sunt foarte ușoare, nu e nicio problemă, le pot ține în mână

În lift:

Eu: La ce etaj mergeți?

Ea: La 7.

Eu: Și ia spuneți, ce vârstă aveți? :)

Ea: 84 de ani …

Eu: Mulți înainte!

Ea: … 84 de ani și 40 de kilograme (zâmbește)

Eu: zâmbesc și eu: Șii…e bine 40 de kg la vârsta dvs sau nu?

Ea: Păi e bine că sunt mai ușoară, mă mișc mai ușor, merg mai ușor, mă cară mai ușor pe brațe oamenii la nevoie etc

Eu: Da, așa este…

Am dus-o până în fața ușii, mi-a mulțumit, mi-a urat de sănătate și de toate alea (și eu ei) și am plecat spre casă.

Feb 2014: Tanti cu pisici

În drum spre casă am în mână o pungă cu caserole goale de plastic de la mâncarea de la prânz cumpărată de la o cantină (după ce termin de mâncat, strâng caserolele, le pun în pungă și le duc la reciclat în containerul galben pentru plastic). Cu 20 de metri înainte de container trec pe lângă o tanti care stătea în frig și vindea șosete pe trotuar (5 la 10 lei). Vine la mine (eram oprit la semafor) și mă întreabă dacă arunc punga cu caserole. Îi explic că sunt goale și că sunt folosite – puțin murdare de mâncare. Îmi spune că are nevoie de ele pentru a pune mâncare pisicilor din curte/cartier. ”Eu le duceam la reciclat în containerul de acolo, dar dacă vă trebuie vi le dau fără probleme”. I le dau cu plăcere, îmi mulțumește și ne vedem fiecare de treabă.

………………………………………………….

Feb 2014: Copiii de la oraş n-au unde să se joace

Locul de joacă al copiilor orășeni este printre mașini, în parcuri și în terenurile de fotbal ale școlilor. Părinții cu bani își pot trimite copii la diferite cursuri/jocuri cu antrenor etc. Restul…nasol, se descurcă cum pot în poluarea orașului. Iarna, copiii orășeni se bucură de zăpadă prin parcuri, prin grădinile abandonate și grădinile blocurilor și iarăși, printre mașini, poluare și zgomot. Iarna aceasta excavatoarele care au adunat niște zăpadă de pe străzi, au depozitat-o într-o parcare abandonată din Sectorul 6, unde s-au creat maldăre de zăpadă destul de mari. Acela a devenit noul loc de joacă pentru copiii orășeni, care săracii nu știu ce e aia un deal plin de zăpadă imaculată înconjurat cu pădure superbă și aer curat, așa cum știu copiii de la țară, care se bucură de astfel de locuri minunate în fiecare iarnă…

………………………………………………….

Feb 2014: Nu mai cumpăraţi mâncare otravă din Supermarket!

Am făcut iar greșeala să-mi cumpăr mâncare gătită (mazăre) de la Carrefour și iar am ajuns acasă și am descoperit că nu e bună (de data asta era acrită, alte dăți salatele sau altceva ce-am mai luat erau pline de E-uri pe etichetă și chimicale cu gust de petrol). Am zis de o mie de ori că nu mai iau mâncare gătită otravă din supermarket și tot fac greșeala asta. Da’, cre’ că mi-a ajuns.

………………………………………………….

Feb 2014: Fata cu 4 sacoşe

Merg spre casă, o tanti merge în sens opus mie și se chinuie să care pe stradă 4 sacoșe grele, câte 2 pe rând. Adică avea 4 sacoșe, era singură. Lăsa 2 sacoșe jos, căra celelalte 2 vreo 20 de metri, le lăsa jos, se întorcea după celelalte 2, trecea cu ele pe lângă cele 2 lăsate în față, le lăsa pe astea mai în față, la vreo 20 metri, se întorcea după cele rămase în urmă și tot așa. Vă dați seama cât de plăcut era… Inițial am cam trecut de ea că nu mi-a plăcut cum se certa cu nu știu cine la telefon, dar pe urmă m-am întors din drum să o ajut. Am luat eu cele mai grele 2 sacose și ea pe celelalte și am mers spre direcția în care mergea ea. Am bănuit că mergea până în stația de autobuz din apropiere și i-am spus că o ajut să le ducă până unde are nevoie. Pe drum m-a întrebat ceva de genul ”Mergeți și dvs în aceeași direcție? Puteți să mă lăsați cu sacoșele aici și mă descurc eu mai departe, dacă mergeți în altă parte”. ”Ștați liniștită, eu mergeam în direcție opusă, m-am întors din drum special ca să vă ajut cu sacoșele, deci, vă duc până unde aveți nevoie”. Am traversat un bulevard și mi-a zis că e ok aici că așteaptă pe cineva să vină să o ia cu mașina. Mi-a mulțumit și înainte să plec mi-a zis ”dacă treceți mâine dimineață pe aici să veniți pe la patiseria aceea din colț că acolo lucrez, să vă dau ceva de mâncare făcut la noi”.

………………………………………………….

Februarie 2014: Unii oameni înţeleg importanţa mişcării

Ies de la metrou, trec de bariere: o tanti pe la 50 de ani urcă singură (și lent) pe scările normale cu o sacoșă în mână în timp ce puhoiul de oameni tineri zac nemișcați pe scara rulantă care îi duce sus. Trec în viteză pe lângă tantia de pe scările normale (eu tot timpul urc pe scările normale – mișcare!) și îi spun ”felicitări pentru faptul că ați luat-o pe scările normale!”; la care ea îmi răspunde : ”Mulțumesc”… puțin bulversată … apoi… ”Felicitări si dumneavoastră!” … și am urcat mai departe amândoi, fiecare în drumul lui. Despre scările rulante detalii AICI.

………………………………………………….

Februarie 2014: Copilu’ şi covrigu’

Doi copii de aproximativ 10 ani se întorc spre casă de la antrenamentele de tenis (mi-am dat seama după gențile specifice) și mănâncă fiecare din câte un covrig cumpărat de la covrigăria din zonă. Trec pe lângă ei și le spun ”data viitoare să vă faceți sandviciuri acasă, să le luați la voi și să mâncați sandviciurile când vă e foame, că sunt mai sănătoase decât covrigii”. Au auzit, au zis și un Da, și poate au și înțeles. Poate CÂNDVA își vor aduce aminte de treaba asta și vor renunța la umplerea stomacului cu cocă nehrănitoare în favoarea unor sandviciuri mai sănătoase făcute în casă.

………………………………………………….

Februarie 2014: Nu mai luaţi pungi de plastic dacă nu vă trebuie!

Mi-am luat la un moment dat mandarine de la un Mega Image care era mai la îndemână decât piața (Mega Image = mini supermarket-uri care distrug economia locală); pentru că mă interesează să nu poluez mediul cu plastic nebiodegradabil toxic am ales să nu iau pungă de aceea specială și gratuită pentru legume/fructe, mai ales că am tot timpul ghiozdan în spate și că puteam să le car acolo fără probleme. Dar cumva, Sistemul, societatea bolnavă luptă parcă tot timpul să te aducă în normalitatea anormală a celor mai mulți oameni. M-am dus la casă cu mandarinele în brațe (fără pungă) și i le-am dat casierului  (tânăr) să le pună pe cântar (mega image are cântar la casă) și să-mi zică cât mă costă. Dialogul a fost ceva de genul:

Eu: Salut.

Casier: Salut, de ce n-ai luat pungă?

Eu: Nu am vrut pungă, nu e nevoie, mersi.

Casier: Băi (către alt angajat), adu-i o pungă.

Eu: Nu e nevoie de pungă, mulțumesc, le car în ghiozdan, prefer să nu iau pungă pentru că plasticul poluează mediul etc.

Casierul mi le cântărește, îmi zice cât mă costă, îi dau banii și îmi pun mandarinele direct în ghiozdan. Înainte să plec îmi zice rânjind: ”să te văd eu cum faci la cartofi care’s murdari” (superb!). Eu: ”la cartofi murdari iau pungă. Mandarinele sunt curate și pot fi cărate în ghiozdan fără problemă. E de la caz la caz” și n-am mai stat să-i explic mai mult, că dacă n-a priceput până la vârsta asta și mai trage și pe alții în jos după el…să fie sănătos. Treaba asta cu punga se întâmplă peste tot, mai ales la micile magazine de cartier și la piață, unde ți se dă pungă ca să îi placi mai mult pe vânzători și să revii. În principiu NIMENI nu refuză punga dată gratuit. O singură dată am găsit în piață o tanti care a cumpărat ceva de la o tarabă și a refuzat încă o pungă (mai avea loc în punga pe care o avea deja) pe motiv că pungile poluează mediul. Foarte tare! Am felicitat-o pe loc și i-am zis că dacă ar fi mai mulți oameni care ar face lucrul ăsta am avea o planetă mai curată.

………………………………………………….

Feb 2014: Ţurţurii şi oamenii inconştienţi

Merg pe stradă (la propriu pe stradă) și mă uimesc cât de ignoranți sunt oamenii care merg pe trotuar, pe lângă clădirile cu țurțuri care pot cădea în orice moment. Mă opresc să pozez cu telefonul mobil un țurțure imens de vreun metru jumate exact deasupra trotuarului și pe oamenii care trec liniștiți pe sub el fără să le pese sau să se gândească vreo secundă la pericolul de deasupra capului. (pentru poze și detalii țurțuri 2014 click AICI). Un nene mai amărât/neîngrijit așa stătea sprijinit de zidul clădirii lângă care mă oprisem să pozez:

Nene: Și, ia zi, dacă i-ai făcut poză, dispare de acolo? :)

Eu: NU, nu dispare, dar pun pozele pe internet și mediatizăm problema. Dar eu pozam mai mult oamenii care trec cu capul în jos perfect ignoranți pe sub țurțuri. Asta ma interesează mai mult, cum oamenii sunt inconștienți. În mod normal ar trebui locatarii clădirii să dea jos țurțurii, sunt obligați conform legii și așa e și normal.

Nene: Da, păi eu stau aici în clădire, eu am mai dat jos țurțurii, dar ăștia de acolo sunt dăia mai cu bani așa, au mai dat zăpadă și uneori țurțuri, dar nu prea îi interesează … Chiar că bine zici, ia uite-i cum trec pe sub țurțure, exact așa, cu capul în jos.

Eu: Da, păi oamenii sunt ignoranți chiar și în situații în care e vorba de propria lor viață.

Am stat vreo 10 minute de vorbă cu el, uneori tot ce au nevoie oamenii ca să nu se arunce de pe bloc e o vorbă bună și să vadă că nu sunt singuri pe planetă și părăsiți de toată lumea.

La sfârșit când am plecat, m-am dus la el să-i strâng mâna și să-mi iau la revedere (cum fac cu orice bărbat necunoscut cu care discut pe stradă anumite lucururi în diferite situații – cei mai mulți se așteaptă să pleci fără să dai măcar bună-ziua). M-am dus spre nenea și i-am întins mână ”Eu am plecat, v-am lăsat, să trăiți, la revedere”. Și-a scos mănușa din mână și abia apoi mi-a strâns mâna, bucuros că a avut cu cine să schimbe două vorbe și că a fost tratat ca un om normal. Deci chiar și oamenii pe care societatea îi consideră ”ultimii oameni” pot fi foarte politicoși și civilizați… Sistemul din păcate îi ține distruși și sclavi, când ei de fapt ar putea contribui foarte bine la dezvoltarea societății românești.

………………………………………………….

Demult: Mai sunt şi oameni buni pe lumea asta…

Mergeam pe stradă (trotuar) și în fața mea unei fete grăbite i se rupe punga cu cumpărături de la Carrefour, care se împrăștie pe jos. Salata iese din caserolă pe asfalt și este irecuperabilă, însă fata încearcă să strângă restul lucrurilor dar nu are în ce să le care mai departe. Vă dați seama cât de enervant e să ți se întâmple treaba asta când te grăbești undeva. Printr-o coincidență NEcoincidență eu aveam la mine (special pentru cazuri de genul ăsta care mi se pot întâmpla mie, sau pentru alte situații) o pungă de plastic împăturită și lăsată în ghiozdan ”just in case”. M-am oprit, m-am aplecat, i-am dat punga și am ajutat-o să strângă cumpărăturile de pe jos. Cu un amestec de nervi, deznădejde, bucurie și speranță mi-a zis ceva de genul ”hm…mai sunt și oameni buni pe lume asta care te ajută la nevoie”. Eu i-am spus că ”da, mai sunt, o grămadă, doar că stau ascunși”. Mi-a mulțumit și am plecat fiecare la treaba lui.

…………………………………………………….

De citit și asta:

16 feb 2014: Iubire periculoasa vs. iubire benefica – In concluzie, iubirea egoista, i-as zice, banala, triviala chiar, creeaza dependenta (adictie) – actioneaza ca un drog si, deci poate produce nefericire subiectului si/sau celorlalti, analog sevrajului la un drogat. Este o iubire interesata, pentru propria placere.  In schimb, iubirea altruista nu creaza dependenta, echilibreaza psihic subiectul si genereaza un mediu social mai bun. MAREA PROBLEMA este insa fapul ca aceasta forma de iubire e mai putin “instinctuala”. Se capata si intretine prin educatie si autoeducatie, in afara de intamplare (caci exista – din pacate cam rar – si persoane cu bun simt nativ). INTREBARE: oare cati adolescenti sunt educati din familie sau de la scoala, de exemplu, sa tina usa deschisa cand in spatele lor urmeaza imediat cineva? Cei care nu au acest exercitiu si altele de acest tip, ajung mai greu sa traiasca iubirea benefica, echilibranta si armonizanta social, iubirea altruista!

16 feb 2014: VIDEO un mic act de bunătate se transformă în ceva mult mai mare – Este atât de simplu! Dacă îi vom trata pe ceilalţi cu bunătate, acest lucru poate avea un efect mai mare decât ne-am putea imagina vreodată.  Priviţi cum camera de filmat urmăreşte un act de bunătate ce trece de la un individ la altul şi reuşeşte ca un bumerang să revină înapoi la persoana care l-a pus în mişcare. Iată în sfârşit un clip în care suntem încurajaţi să facem fapte bune pentru că lucrurile mici se pot transforma în schimbări majore. Mesajul acestui film este unul clar: “Un simplu act de bunătate poate avea un efect atât de mare, încât poate schimba vieţile multor oameni din jur”:

………………………………………………………….

Emilian, 19 feb 2014, ceicunoi.wordpress.com. Facebook: Ce-i cu noi? – un blog educativ despre comportamentul uman.