
(Un articol despre “revolutia” din Franta, preluat de AICI)
Franţa nu e o ţară, ci o utopie. Teoretic, începuturile acestei utopii le-am putea situa în 1789. Practic însă ea începe cu mult înainte, odată cu infectarea clasei intelectuale cu acel infam virus al iluminismului. La fel ca Franţa, întreaga lume e o utopie, rulând de câteva secole într-un scenariu de proastă factură, măcinând vieţi şi destine în numele unui raţionalism care, la cum arată lumea, îşi dovedeşte neputinţa.
V-aţi pus întrebarea dacă există vreun avantaj al acelor ample agitaţii provocate şi pompos denumite „revoluţii”? V-aţi pus vreodată sinceri întrebarea dacă a rezultat şi altceva în afara unei continue agitaţii, unei perpetualizări a revoluţiei? Dacă într-adevăr vreunul dintre acele idealuri clamate a reuşit cât de cât ceva? Sunt întrebări simple care ar trebui să ridice serioase semne de întrebare asupra unei hălci a istoriei universale.
Revenind la Franţa, ceea ce se petrece acolo nu-i nimic altceva decât … Franţa. Franţa de azi e Franţa vremurilor în care, din motive umanitare oamenii erau … ghilotinaţi. Aceeaşi Franţă e şi acum, cu deosebirea că în prezent gloata e ţinută în case nu la Bastilia. Sau, mai bine spus, Franţa actuală e Franţa unde dărâmarea Bastiliei s-a făcut nu pentru „eliminarea tiraniei”, ci din cauză că puşcăria nu mai era necesară în condiţiile în care întreaga ţară e o mare Bastilie. O ţară în care omul se naşte deja arestat, o ţară în care principiul suprem este „nu mai ai voie”. Continue reading →