Episcopul Ambrozie (Giurgiu): “Televiziunea – parte importanta a razboiului dus astazi impotriva noastra!” (Pastorala Crăciun 2014)

Recomand citirea măcar a pasajelor de mai jos, dacă nu chiar textul integral, din pastorala / cuvântarea episcopului Ambrozie al Giurgiului, cu ocazia sărbătoririi nașteri Mântuitorului Iisus Hristos, la Crăciunul din 2014. Părintele vorbește despre probleme contemporane prezentate de mulți patrioți români pe diferite blog-uri, forumuri, conturi de FB. Faptul că vedem astfel de oameni în sânul Bisericii, care spun lucrurilor pe nume, ar trebui să ne bucure și să ne facă să conștientizăm că Biserica este în continuare un MARE apărător al valorilor noastre autentice, al culturii și tradițiilor noastre, pe scurt, un mare apărător al Neamului Românesc. În această cuvântare, episcopul Ambrozie vorbește despre importanța Bisericii în viața Neamului, despre valorile adevărate ale românilor, despre problemele socității contemporane globalizate și ateiste, despre criza familiei, atacul dat împotriva noastră prin TV și mass-media, lipsa modelelor, egosimul și celelalte patimi care ne înrăiesc față de ceilalți, cât de dăunător este spiritul de competiție, cum este pervertită mintea copiilor prin educația sexuală în școli, tentațiile lumii actuale, scoaterea religiei din școli, soluții pentru creștinii români etc. Dacă un episcop ortodox român patriot ne învață pe noi românii, alături de mulți alți patrioți, că televizorul este o armă folosită împotriva noastră și că mintea noastră este „incapabilă să mai discearnă ceea ce este pozitiv şi folositor de ceea ce este negativ şi inutil în mesajul mediatic”, NOI DE CE ÎNCĂ NE MAI UITĂM LA TV?

Pasaje Pastorala Crăciun 2014 – Episcopul Ambrozie al Giurgiului:

Dacă privim societatea contemporană şi, în special, familia românească, nu putem să nu ne întristăm. Se vorbeşte permanent despre criza financiară, dar se neglijează faptul că cea mai gravă criză pentru lume este, în realitate, criza familiei. Atraşi în aşa-zisa comunitate virtuală a societăţii globalizate mediatic, se pare că tot mai mulţi au uitat cum este să-ţi petreci timpul cu soţia şi cu copiii, dar nu în faţa televizorului; cum este să stai cu vecinul în poartă la o vorbă ca nişte prieteni de-o viaţă; cum este să te rogi împreună cu ceilalţi în biserică, într-o părtăşie a dragostei. Omul de astăzi pare a fi tot mai mult prizonierul mediului informaţional generat prin televizor, ziare, publicitate şi internet – un peisaj arid în înţelesuri şi pustiu de sens. Tragic este acel destin al omului modern, dar şi mai tragic este faptul că puţini conştientizează problema înainte de a ajunge ei înşişi în mijlocul crizei, suferind consecinţele acesteia: destrămarea familiei, pierderea spiritualităţii, acceptarea necondiţionată a tuturor tentaţiilor. Oare cum s-a ajuns aici? Fabricanţii de iluzii şi vânzătorii de fantasme au sedus lumea cu momeala unei fericiri croite după măsura banului şi a confortului, şi a unei iubiri redusă la perspectiva limitată a sexualităţii. Modelele şi curentele de opinie, teoriile ştiinţifice şi ideologiile se insinuează cu atâta agresivitate în mintea omului modern, încât acesta, saturat de informaţii, dorinţe şi senzaţii în exces, nu mai găseşte niciun loc în suflet pentru a primi ceva bun şi folositor pentru viaţa sa.

Din ce în ce mai mulţi oameni au ajuns să înţeleagă faptul că ceva nu merge bine şi că totul se îndreaptă într-o direcţie greşită, dar nu ştiu ce să facă, iar pentru că se ştie că s-a ajuns la acest moment de criză, societatea contemporană oferă aşa-zise soluţii. De pildă, televiziunea, unul dintre principalii arhistrategi ai războiului dus împotriva noastră astăzi, ne propune să stăm liniştiţi în fotolii pentru a urmări talk-show-urile unde alţii îşi vor bate capul cu problemele noastre. Noi putem sta liniştiţi: ,,cineva are grijă de soarta noastră” – opinia publică. Oare aceasta să fie calea sau întoarcerea cu toată inima la Dumnezeu?

Ne mirăm de ce copiii noştri sunt nefericiţi şi se avântă în tot felul de filozofii şi practici sinucigaşe! Ne întrebăm de ce soţul sau soţia, chiar şi atunci când nu le lipseşte nimic, se simt nemulţumiţi, nefericiţi, reproşându-şi fără motiv tot felul de nimicuri! Toate sunt simptomele aceleiaşi boli: se simt nedreptăţiţi, înşelaţi în aşteptările lor fireşti, în nevoia de a avea dragostea celuilalt, dragostea cea adevărată, curăţită de hipertrofierile unui ,, eu” bolnav.

În spatele acestei tendinţe de a ne ascunde în spatele pseudo-soluţiilor mediatice, se ascunde un egoism profund, născut, înainte de toate, din lipsa reală de comunicare şi din înţelegerea nevoilor celuilalt. În numele acestui egoism alegem să trăim doar pentru propriile interese, ignorând şi familia şi societatea ce ne înconjoară. Tot în numele lui acceptăm un consumism fără limită, în care lucrurile trecătoare ale acestei lumi sunt considerate singurele vrednice de dorit, în timp ce adevăratele valori sunt date uitării. Dacă ne situăm în acelaşi mediu care cultivă patimile şi egoismul ca şi cum ar fi cele mai mari cuceriri ale umanităţii, nu pricepem nici măcar ce ne lipseşte sau ce avem de reproşat celuilalt, ci resimţim doar nemulţumire şi un profund gol lăuntric.

Adevărata fericire nu-i mai este accesibilă, tolerând variantele surogat ale unei părelnice plăceri. Duhul lumii îi oferă, pentru moment, iluzia fericirii, punându-i la dispoziţie tot ceea ce i-ar putea capta atenţia, însă, în profunzime, omul căzut pradă propriului egoism se luptă să umple golul sufletesc lăsat în urma renunţării la comuniune.

S-au înmulţit însă depresiile, consumul excesiv de alcool şi de droguri, dependenţa tot mai vizibilă de mediul virtual şi de informaţiile superficiale oferite de televizor.

Aceasta este drama omului modern, aici putem afla cauza celor mai multe dintre bolile psihice sau trupeşti pe care acesta le suferă. Mintea, incapabilă să mai discearnă ceea ce este pozitiv şi folositor de ceea ce este negativ şi inutil în mesajul mediatic, adesea constrânsă să accepte false valori propuse de un pseudo-sistem educaţional, confundă binele cu răul, alegând astfel ceva potrivnic inimii, contrar propriei fiinţe zidite de Dumnezeu.

Cum vom reuşi să dăm o educaţie creştină copiilor noştri într-o societate dominată de spiritul de competiţie? Explicândule mereu că noi, creştinii, suntem antrenaţi într-o altă competiţie, în care regula de bază este iubirea de Dumnezeu şi de oameni şi în care este câştigător acela care îşi cere iertare primul, care dă ,,Bună ziua” primul, care e întotdeauna primul la ce este mai greu, care sare cel dintâi în ajutorul celui necăjit sau în apărarea celui nedreptăţit.

În ,,competiţia creştină” nu este biruinţă mai mare decât biruinţa asupra propriului egoism, asupra propriilor slăbiciuni şi neputinţe. Aici să-i vrem pe copiii noştri a fi cei dintâi!

Trăim într-o lume secularizată, în care valorile Bisericii sunt de cele mai multe ori contestate, respinse sau puse sub semnul întrebării. Ca părinte creştin, ajungi deseori să te întrebi: ce-i de făcut pentru a transmite copiilor noştri dragostea pentru credinţă? În alte vremuri, întregul mod al societăţii era clădit pe norme şi valori creştine, astfel încât era mult mai simplu să-ţi educi copiii fără a ajunge să te lupţi cu o lume întreagă pentru sufletele lor… Căci a fi părinte creştin în zilele noastre este o provocare la care trebuie să răspundem cu bărbăţie.

Suntem puşi în situaţia de a le vorbi despre Biserică unor copii asaltaţi de violenţa din jocurile pe calculator, de distracţii şi de ultimele tendinţe în modă. Pe lângă acestea, se adaugă şi presiunea mass-mediei şi a ,,grupului de egali”, gata oricând să le faciliteze accesul la tentaţiile secolului acesta, însă niciodată dispuşi să-şi asume responsabilitatea pentru degradarea treptată şi distrugerea tinerei generaţii. Această uşurinţă cu care copiii şi tinerii cad în mrejele acestor ispite este cauzată, în primul rând, de o lipsă tot mai acută a modelelor. Câtă vreme, şcoala românească acceptă cu multă uşurinţă modele externe, însă total nepotrivit contextului nostru social, refuzând valorile tradiţionale, nu putem vorbi despre o educaţie care să răspundă cu adevărat nevoilor elevilor şi celor ce vor deveni principalii susţinători ai ţării.

Astăzi se propune introducerea în şcoli, încă din cursul primar, a orelor de educaţie sexuală. Denumirea aceasta sună aspru, sec, după cum este şi conţinutul pe care doreşte să-l transmită. Este covârşitor pentru sufletul unui copil să fie determinat să accepte că singurele care contează sunt relaţiile biologice, în timp ce dragostea, grija, respectul nu sunt decât sentimente ce ţin de alte vremuri şi pe care astăzi ne este jenă să le mai amintim.

Tânăra generaţie ar trebui prevenită în legătură cu toate riscurile pe care le presupune acceptarea fără discernământ a provocărilor şi tentaţiilor lumii actuale, însă totul este trecut sub tăcere. În tot acest timp, anumite minorităţi încearcă să ne convingă de faptul că orice orientare sexuală este bună şi trebuie respectată, tolerată. În situaţia în care nu ne declarăm de acord cu această părere, suntem catalogaţi ca fiind „homofobi” şi susţinători ai discriminării. Deşi acum pare a se promova libertatea, toleranţa, antidiscriminarea şi alţi asemenea termeni, aceştia sunt transmiţătorii unei aşa zise realităţi găunoase, folosite pentru a răsturna valorile şi a induce oamenii în eroare, manipulându-i. Dacă se continuă astfel, familiile sunt distruse, iar căsătoria este complet afectată.

Religiei îi revine rolul principal de a-i învăţa pe copii şi pe tineri binele, să fie toleranţi şi să aibă discernământ, oferindu-le repere fără de care aceştia riscă să se sufoce în faţa acestor asalturi ale răului. În ultimii ani credincioşii români, în special creştinii ortodocşi din România, sunt supuşi unei presiuni din ce în ce mai accentuate pentru a se obişnui mai întâi, a accepta apoi şi a-şi însuşi în cele din urmă ideea că Religia nu-şi are locul între disciplinele din trunchiul comun al educaţiei din ţara noastră.

De ce nu este ora de religie inutilă? Concis spus, pentru că România are nevoie în viitor de o societate compusă din oameni morali. Nu credem că cineva ar putea contrazice cu argumente solide acest deziderat comun sau că oponenţii predării religiei în şcoli aspiră să trăiască într-o societate a viitorului anomică, anarhică, în care domneşte fărădelegea şi în care fiecare dintre noi ne-am purta ca nişte fiare sălbatice unii faţă de alţii.

Sporirea râvnei creştine poate fi cheia scoaterii tinerilor din nemotivarea ce-i împinge spre suicid fizic şi moral, poate constitui redresarea lor întru demnitate umană.

Cum procedăm pentru a ieşi din această situaţie? În chip firesc, trebuie să ne întoarcem la adevăr, căci numai adevărul ne face liberi şi fericiţi. Iar aceasta se poate împlini numai prin Biserică, numai în Hristos.

Există astăzi tot mai mulţi oameni care frecventează des biserica şi chiar se spovedesc, dar nu progresează deloc. Necazurile se ţin lanţ, nemulţumiri interioare, conflicte, depresii, alunecări în păcate mari, divorţuri etc.

Problema este tocmai aceasta: mintea, concepţiile, felul de a gândi şi simţi, de a ne raporta la lume şi la ceilalţi de lângă noi nu sunt potrivit Evangheliei lui Hristos, ci duhului lumesc, cu care mulţi  dintre noi am crescut şi în care ne-am scăldat până când au apărut încercările ce ne-au adus sau readus la Biserică. Aşadar, nu numai prezenţa cu trupul în sfintele biserici ne va putea ajuta, ci schimbarea minţii şi a concepţiilor pătimaşe – la care unii ţin, din păcate, mai mult decât la proprii copii, mai mult decât la propria familie şi sănătate, mai mult decât la Hristos.

Trebuie să avem sinceritate şi hotărâre în a ne împotrivi cugetării lumeşti, ideologiilor care, prin televiziune şi internet, ni se sălăşluiesc în suflet. Împărţiţi între lume şi Dumnezeu, nu vom putea dobândi o conştiinţă liniştită, nu ne vom putea împlini ca oameni şi creştini. Desigur, în această lucrare de curăţire şi înnoire a minţii nu-i bine să pornim singuri. Trebuie mai întâi să mergem cât mai des la biserică pentru a ne împărtăşi de darurile Sfântului Duh prin Sfintele Taine. Bunăoară, alături de chemarea numelui lui Dumnezeu în rugăciune, este esenţial să ne adăpăm cât mai mult mintea din cuvintele dătătoare de viaţă ale Evangheliei, ale vieţilor şi învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. Acestea au mare putere în luminarea minţii, în cunoaşterea cu alţi ochi a lumii în care trăim şi a conştientizării vieţii trăite până acum. Mai importantă decât toate este însă aflarea unui duhovnic iscusit.

Pocăinţa, „metanoia” în limba greacă, înseamnă, etimologic vorbind, o schimbare a minţii, o părăsire a modului vechi de a gândi şi a fi. Să ne întoarcem la rădăcinile credinţei noastre, la temelia Bisericii, care sunt sfinţii. Să citim despre vieţile mucenicilor şi să le admirăm credinţa, înţelepciunea, curajul şi virtutea.

Episcopul Ambrozie al Giurgiului, pastorala decembrie 2014 cu ocazia sărbătorii Crăciunului. Textul INTEGRAL AICI.

………

(Am citit și pastorala cu ocazia Crăciunului 2015, care încă nu a apărut pe internet – la fel de patriotică și asta.)

Emilian, 8 decembrie 2015, ceicunoi.wordpress.com. Facebook: Ce-i cu noi? -un blog educativ despre comportamentul uman.