Cat de normali si anormali sunt românii. Bolile societatii romanesti. Normalitate si anormalitate. Rezistenta poporului roman la dezastrul politic economic social medical si ecologic din România (edu49)

La fel cum oamenii sunt diferiţi dar şi asemănători (sau chiar la fel) în acelaşi timp, românii sunt şi normali şi anormali în acelaşi timp. Normalitatea este o stare favorabilă pe termen scurt – mediu – lung pentru individ şi/sau pentru comunitatea în care trăieşte. Fiecare vede “normalitatea” diferit în funcţie de educaţia în sens larg pe care o are. Însă sunt lucruri pe care le considerăm cu toţii ca fiind anormale atunci când le vedem sau când avem de-a face cu ele.

Haideţi să luăm câteva exemple:

1. Dacă un om merge pe stradă şi vorbeşte singur de nebun – acest lucru va fi considerat de 99.99% dintre oamenii care îl văd, ca fiind ceva anormal

2. Dacă un om se dă cu capul de un zid absolut non-sensic, tot de nebun – va fi considerat anormal

3. Dacă un om al străzii se îmbracă gros vara şi subţire iarna, tot de nebun – va fi considerat nebun, deci anormal

4. Dacă cineva mănâncă de pe jos sau din gunoi – acesta va fi considerat un lucru anormal

5. Dacă cineva cerşeşte – e ceva anormal

Sfaturile parintilor pentru copii. Insuflarea moralitatii. Scrisoare Alexandru Vlahuţă către fiica lui Margareta (edu16)

Una dintre cele mai mari probleme ale omenirii este EDUCAŢIA PRECARĂ. Dar educaţie nu înseamnă ce înţeleg cei mai mulţi oameni prin educaţie (şi anume să-ţi dai copilu’ la o şcoală, să termine liceu’ şi eventual să facă o facultate), ci educaţie reală înseamnă să pregăteşti copilul pentru lumea reală în care va trăi toată viaţa, educaţie pe bune înseamnă să insufli copilului un spirit civic şi o moralitate care să îl facă să fie altruist, onest, şi să-i pese de cei din jurul lui. Educaţie înseamnă să nu fii cucerit de răutăţi, minciună, plăceri lumeşti, invidie, aroganţă, ci să fii bun, să-ţi vezi greşelile şi să te mustri, să cauţi adevărul, să ai un comportament benefic societăţii şi să ai tot timpul… o conştiinţă curată. Citiţi în continuare Scrisoarea lui Alexandru Vlahuţă către fiica sa, Margareta, atunci când ea a împlinit 17 ani: